Berlin

#întâlniridescris #lecturadevineri

Am preluat acest text al Biancăi despre cum a fost să își ducă scrisul la Berlin, cu aceeași bucurie cu care am asistat la toată tărășenia, de la distanță, și mai ales cu care am primit răspunsul ei la întrebarea: ”Cum a fost??” Dincolo de împărtășirea aceasta a bucuriei că proiectul ei se dezvoltă așa frumos, cred că povestea de mai jos este super interesant de citit și pentru felul în care povestește Bianca despre lucrul ei cu acest text, și despre cum s-au întâlnit diverse medii în proiectul ei – scrisul cu performance-ul, cu costumele și într-un final cu oamenii care au venit. Enjoy! Mai multe din (și despre) textele ei pe substack-ul său ( aici ), și în curând și pe blogul întâlnirilor de scris.

”Pe 22 ianuarie mi-a scris Anca Boeriu să-i confirm că din 13 februarie merg în rezidență artistică la Berlin. Uitasem. Nu uitasem cu adevărat, ci mi se păruse că dacă nu mai zice nimeni nimic, a picat, ca atâtea proiecte pe care le-am început și care și-au pierdut tracțiunea din motive nu întotdeauna legate de mine. Și, pentru mine, să stabilesc în august ce voi face în februarie e foarte greu de susținut energetic. De obicei mă fură alte proiecte și îmi pierd interesul. Dar nu a fost cazul acum.

Închisesem shopul online, încercam să mă redefinesc, nu îmi găseam locul. A merge la Berlin să mă prezint ca artist multidisciplinar era exact ce aveam nevoie. Să mă reinventez la Berlin. Am zis da din tot sufletul și cu un entuziasm de care nu mă mai credeam capabilă. Am zis da și abia după m-am întrebat: dar cu ce mă duc la Berlin?

Dar era evident. Mă duc cu proiectul la care lucrez din octombrie, mă duc cu auto-dicționarul de neurodivergență, mă duc cu Elefantul Roz. Elefantul Roz era foarte proaspăt, avea două săptămâni. Era o mitologie personală, bazată pe dicționar, născută din revelația pe care o avusesem la începutul lui ianuarie: că mai mult de jumătate dintre manifestările de ADHD și autism pe care le identificasem la mine și le descrisesem erau, de fapt, efecte ale neurodivergenței, efecte comune tuturor (neuro)divergențelor, efectele rușinii de a fi altfel decât ceilalți, de a nu fi „normal”. Și îmi imaginasem cum aceste efecte ale rușinii vin și pun biciul pe divergențe, încearcă să le sperie, să le dreseze, să le ascundă sau să supracompenseze.

Și mi-am amintit de coșmarul recurent din copilărie, în care visam un pui de elefant roz pe care îl alergau oamenii să îl jupoaie de pielea lui roz strălucitoare, și el trebuia să fugă mereu și să se ascundă. Dar nu poți ascunde un elefant roz. Sugestia psihologului a fost că eu eram acel elefant roz și că toată viața am încercat să îl ascund. L-am ascuns sub diverse straturi de mască, sub competență, sub talent, sub grăsime, sub people-pleasing, sub empatie, sub sacrificiu, sub dedicație, sub nenumărate măști. L-am ascuns bine de tot. Dar tot se vede.

Am ajuns la 50 de ani și elefantul roz se vede cu cât încerc mai mult să îl ascund. Așa că m-am întrebat: de ce tot se vede? Și mi-am dat seama că elefantul roz o fi rămas ascuns cât de cât sub pastișa asta de adult, dar trăsăturile lui dominante, miniștrii regatului interior, sunt bine-mersi afară la vedere, guvernându-mi viața și jucând roluri nepotrivite pentru calitățile lor. Că trebuie să facem pace între copilul interior rănit, singur și ascuns, și adultul gol de semnificație pe care îl falimentează atât neurodivergența neasumată, cât și încercările nereușite de a o ascunde.

Și atunci mi-a fost clar că trebuie să scriu despre Elefantul Roz, în vocea Elefantului Roz.

Că la Berlin merg cu Elefantul Roz, sprijinit de tot ce lucrasem la dicționar până atunci, Elefantul Roz și cei 747 de pitici ai lui. Ideea cu cei 747 de pitici mi-a dat-o Marc, și îi mulțumesc pentru asta.

“Ai pitici pe creier?”

“Da, am.”

“Câți?”

“747 de care știu. Poate sunt mai mulți. Vom vedea.”

Și a început nebunia. Aveam concept, dar nu aveam carne. Ce carne pot să pun pe asta imediat? Niște costume. Costume pentru ce? Costume pentru cei 21 de miniștri ai neurodivergenței. Asta a fost cel mai simplu. Alb cu roz, navy cu roz, negru cu roz. La toți dă rozul pe dinafară.

Îmi trebuia și Elefantul Roz, dar nu m-am putut decide până în ziua plecării, când mi-am amintit de o rochie care îmi place foarte mult, cu zece straturi asimetrice, cu scris din fabrică pe material, ceva foarte brutalist și nepotrivit cu restul hainelor pe care le-am făcut în ultimii ani, ceva mult mai al meu și mai necosmetizat. Gri. Și da, Elefantul Roz e gri. Pentru că e trist și încearcă să se integreze. Elefantul Roz e gri de 40 de ani. Trebuia să îi aducem aminte că e roz.

Când am ajuns la Berlin am pus rochia în mijlocul galeriei și am propus ca toți vizitatorii să scrie ceva despre propriul lor elefant roz pe această rochie imensă, șifonată, terfelită, uitată. And everybody did. Acum rochia Elefantului Roz e plină de roz, cu rușine pe la poale și iubire pe dinafară. Ca în viață.

Am avut inspirația extraordinară de a o ruga pe sora mea Ileana să îmi deseneze Elefantul Roz, iar ea a făcut mult mai mult, mulțumesc soro, a făcut toate materialele promoționale necesare, cum nu am mai avut la niciun alt proiect: totul gata, totul la timp, totul printat. Și apoi ideea extraordinară ca la acest proiect să nu merg cu mașina de cusut și materiale, ca la toate proiectele mele anterioare ( până și la New York am zburat cu mașina de cusut în geamantan), ci cu computerul și cu imprimanta. Nu știam ce voi găsi la Berlin. Nu știam la ce să mă aștept. Dar știam că dacă am cuvintele și pot să le printez, am proiect.

Și așa a fost. Cuvintele erau proiectul, costumele erau doar un accesoriu. Am făcut o expoziție de cuvinte. O mare de cuvinte roz revărsate în perdea din tavan, să te pierzi printre ele la deschidere. O altă mare, de alte cuvinte, pe pereți, pentru ca fiecare să plece cu cuvintele care i se potrivesc acasă, pentru închidere.

La Berlin am găsit o galerie mică cu vibrația unei galerii nesfârșite. La Berlin am găsit un acasă pentru universul meu. Și toate personajele s-au descărcat instant, fericite că au unde să se joace. Am montat expoziția într-o zi, cu entuziasm maxim și cu ajutorul lui Ionuț, care a spus da la toate nebuniile mele, s-a urcat pe scară de zeci de ori, a vopsit umerașele roz, a montat cârlige, le-a schimbat locul, a mers pe flowul meu de parcă am fi fost prieteni de-o viață. M-am simțit sprijinită și înțeleasă și normală.

Sâmbătă la deschidere au apărut oameni neașteptați. A venit Irina Enea cu echipa ei, au venit oameni necunoscuți. A venit Ștefania și a citit cu atenție toate textele, a revenit la ele. Nu mi-a zis nimic, dar din atenția și prezența ei am înțeles că o interesează și că rezonează. I-am spus că vreau să fac un performance la final, cu oameni care vizitează galeria, care trec monologurile miniștrilor prin filtrul personal și interpretează varianta lor, cum și-ar da ei demisia din funcția aia, nu doar cu gesturile lor, dar și cu cuvintele lor. Ștefania a fost prima care a spus da. În timp ce toată lumea bea prosecco și scria pe rochia Elefantului Roz, Ștefania își alegea deja personajul.

Apoi mi-a spus că e în rezidență la ICR Berlin și că are un performance peste trei zile. Mai întâi a zis da și eu am primit-o, înainte să știu ce artist dăruit este, ce lucruri minunate știe să facă, ce univers profund o populează. Mai întâi am zis amândouă da. Apoi am mers marți să o văd și mi s-a lipit și mai tare de suflet și mi-am dat seama că doar cu Ștefania și tot aș fi avut un performance extraordinar de închidere. Doar Ștefania ar fi fost suficientă. Dar apoi au venit toți ceilalți, Diana, Renata, Adriana, și cu fiecare am simțit același lucru. M-am simțit conținută și dezvoltată și nuanțată. Am simțit că sunt în toate variantele, că mă văd în ele și că ele se văd în mine.

În seara deschiderii am fost foarte fericită. Am fost între prieteni, protejată și încurajată. A doua seară am filmat performance-ul cu Traian. Multe duble, multe râsete, revelația că nu e ușor să fii actor. Multe sticle de Zarea, am dus 15 cu mine, că eu fără Zarea nu pot să repet. Nu știu încă ce a ieșit. Dar știu sigur că am fost și mai fericită decât în prima seară. Pentru că am simțit această comuniune. Am vorbit despre pastișă, despre diagnostic, despre cum ne luptăm, despre cum pierdem și cum câștigăm. Ne-am simțit văzute și înțelese, fiecare și toate, împreună și separat.

Joi a venit Ștefania să lucrăm. A fost și mai magnetică. Am ales un personaj, îi plăcuseră mai multe, dar am decis să facă Ursul, pentru că în performance-ul ei de la ICR era vorba despre ursul de care îi e frică și pe care îl caută ca să își confrunte frica, dar nu l-a găsit încă. În fața galeriei, la o țigară, când ea pleca, am mai vorbit un pic despre cât de important este să nu stai acolo unde ești văzut mic, să pleci unde ai loc să fii cât ești de fapt, să fii sincer în arta ta și să îți găsești comunitatea. Mi-a cântat inima vorbind cu ea.

Și apoi a venit minunata zi de vineri. Dimineață a venit Bianca și i-am dat să facă Elefantul Roz. Seara a venit Pluto să mai vorbim și să ieșim la 100 de beri. Și apoi, la 11 fără un sfert, a venit Adriana cu șapte oameni de la grupul de improvizație.

Le-am explicat personajele și la fiecare personaj câțiva spuneau: asta sunt eu, și eu fac asta, asta e despre mine. La final erau toți cu ochii în lacrimi. Cineva a întrebat, nu mai știu cine, că și eu eram extrem de emoționată, „aici e un alt fel de AA? ADHD anonimi?“ Și toată lumea a râs printre lacrimi, pentru că nu se vorbise niciodată despre asta, deși unii se cunoșteau de câțiva ani. Am simțit cum crește energia din acea recunoaștere reciprocă și cum se deschid din faptul că acum se simt și mai în siguranță unii cu ceilalți. A fost magic.

Când le-am dat costumele s-a transformat energia din nou, cu asumare. Și-au citit monologurile răspândiți peste tot prin galerie, fiecare după cum îi era felul. Trei fete stăteau unele peste altele pe canapea, îmbrățișate, încolăcite, fiecare cu ochii pe textul ei, dar în același timp prezente fizic pentru celelalte. Și după jumătate de oră au început să se ridice și să vină să spună textele individual, să fie atenți toți unii la ceilalți.

Nu o să uit niciodată această seară este ceva ce am auzit de câteva ori în noaptea aia. Nici eu.

Apoi Silan i-a chemat pe toți înăuntru, au făcut cerc și au început să improvizeze pe textele mele, să adauge relații între niște personaje care la mine în text încă nu aveau relații, să se mai oprească să danseze, și iar să improvizeze. Până a ajuns și baby. Era deja 2.30. Nu îmi venea să îi las să plece. Aș fi vrut ca noaptea să dureze veșnic.

Nu prea am cuvinte pentru bucurie. Nu știu nici să o țin, nici să o descriu. Ar trebui să mai exersez.

Luni a fost performance-ul. Nu trimisesem invitații formale. Știam că o să fie ca o serbare școlară cu iz de constelații. Nu repetasem nimic și fiecare urma să facă ce îi trece prin cap, fără nicio coerență. Dar era în regulă. Pentru că nu era un spectacol de teatru, nu era nici măcar un performance obișnuit. Era, practic, prima repetiție cu distribuția întreagă a unui text neurodivergent. Și neurodivergența este exact ce s-a văzut: variațiile de intensitate, retragerile, graba, blocajul, entuziasmul. Tot ce aveam pe pereți, dicționarul neurodivergenței mele, se regăsea în acest performance, arătat, nu explicat.

La performance au venit mai mulți oameni decât încăpeau în galerie. Și la sfârșit de pe pereți lipseau multe definiții, luate acasă de spectatori. Și asta mi-a spus că mi-am făcut treaba bine.

Poate cel mai vizibil a fost efectul proiectului asupra lui Berfin. Berfin nu a putut să vină la performance, pleca din oraș. Dar a venit sâmbătă să îi facem poze. Niște poze deschise, vulnerabile, în care se arată cu totul, în care nu îi mai este rușine. Am fost atât de recunoscătoare pentru ele. Dar și mai recunoscătoare pentru faptul că mi-a spus că am ajutat-o să se înțeleagă mai bine și că am ajutat-o să găsească o cale către tatăl ei, cu care crede că seamănă.

Cred că fiecare dintre oamenii cu care am interacționat la Berlin, cărora le-am prezentat proiectul, a avut acest moment de aha, de recunoaștere, de safe space, de renunțare la rușine, fiecare în felul lui. Aproape toți mi-au spus că a fost o experiență care le-a schimbat viața. Că această amintire va rămâne ca o ancoră. But we have Berlin. Și a face parte din Berlinul cuiva este minunat pentru mine.

Momentul în care am simțit că proiectul e valid a fost când am văzut-o pe Ștefania cum citea monologurile. Nu era ceva ce nu anticipasem. Era ceva ce sperasem. Dar intensitatea ei nu o anticipasem. Cineva mă lua cu totul în serios. Ce făcusem acolo era serios. Apoi au venit toți ceilalți. Și fiecare m-a luat în serios.

Silan m-a întrebat de cât timp lucrez la proiectul ăsta. Eu am spus că din octombrie, ca și cum ar fi fost mult, și ei i s-a părut că e puțin. Și am înțeles că am făcut ceva mare. Nu neapărat bun (nu încă), dar mare. Nu știam nici măcar asta.

Am avut un moment în care m-am speriat, când l-am văzut pe Traian cât de serios pregătea filmarea. Înțelegerea că cineva ar putea să mă ia atât de în serios încât să rezulte un film din asta. Dacă facem un film trebuie să fie bun. Dacă facem un film, trebuie să ne pregătim. Dacă facem un film, atunci nu suntem pregătiți. Am dat înapoi. Mi s-a părut prea mare responsabilitatea. Un film nu mai e despre proces. Un film este un rezultat.

I-am primit pe toți în inima mea, m-am contopit cu ei. Am simțit că am un sens, că sensul este să aduc pace. Nu e despre artă, este despre a fi om printre oameni și pentru oameni.

Când am plecat la Berlin credeam că acest proiect este despre neurodivergența mea. M-am întors știind că este despre iubire și acceptare reciprocă.”