Te Dețin

#lecturadevineri #întâlniridescris

Persoana care a scris rândurile de mai jos dorește momentan să rămână în anonimitate, așa că nu voi menționa numele său așa cum fac de obicei în micul intro al textelor celor care participă la întâlnirile de scris. O să îi spun T., o literă care se leagă de pseudonimul ales – și o să vorbesc foarte pe scurt ca să vă las să citiți din ce scrie ea cât mai mult.

Veți găsi mai jos două texte – unul, o punere în context necesară pentru a înțelege mai exact coordonatele poveștii, și al doilea – un fragment din primul episod al podcastului pe care T. îl dezvoltă pornind de la povestea sa. Este prima ieșire în lume a acestei povești – pe lângă cititul în micul grup de scris cu care am lucrat în ultima vreme, e prima oară când cuvintele lui T. pleacă spre alți ochi. Un moment important, pe care vă invit să îl prețuiți.

”Registrul traficanților, o unealtă de monitorizare devenită valabilă la 1 iunie 2025, nu ține cont de reabilitare, nu ține cont de perioadele de timp în care faptele au fost comise și nici de faptul că acele fapte au fost deja pedepsite și încheiate juridic.

Eu sunt o persoană care a comis o infracțiune înainte de 2007. Am fost arestată în 2007 și am executat o pedeapsă de patru ani, o lună și o săptămână. Am fost eliberată în 2011 și, din acel moment, am început procesul de reintegrare în societate. Un proces greu, pe care mi l-am asumat integral și pe care l-am construit singură.

În 2019 am obținut reabilitarea judecătorească. Asta a însemnat că, în baza probelor, a conduitei mele și a activității desfășurate în anii de după eliberare, statul mi-a acordat șansa de a fi reintegrată deplin în societate, inclusiv din punct de vedere juridic. Reabilitarea a însemnat pentru mine un nou început. M-am simțit, în sfârșit, liberă. Am simțit că mi-am plătit datoria și că pot face parte din societate cu adevărat.

Până în 2025.

Atunci am fost înștiințată că am fost înscrisă în Registrul traficanților. Fără o nouă faptă. Fără o nouă condamnare. Fără consimțământ. Doar informată.

Registrul mă obligă la monitorizare timp de 20 de ani. Din trei în trei luni trebuia să mă prezint la secția de poliție din rază domiciliului și să ofer informații despre cum îmi câștig existența, cu cine locuiesc, cine face parte din anturajul meu. Dacă plecăm mai mult de șapte zile din localitate, trebuia să anunț când, unde și cu cine. Am fost obligată să ofer din nou amprente, ADN, fotografii actualizate. Dacă îmi schimbam domiciliul, eram obligată să notific.

Mesajul pe care l-am primit, că persoană direct vizată de această retroactivitate, a fost unul simplu și dur:

*„Eu te dețin.”*

Statul român părea să îmi transmită că, indiferent ce am făcut pentru a mă reintegra, indiferent de reabilitare, indiferent că în prezent nu mai sunt considerată infractor, puterea asupra vieții mele rămâne a lui. Că aparțin sistemului. Că nesupunerea poate însemna o nouă arestare și o nouă pedeapsă cu închisoarea.

Această măsură este punitivă, agresivă, abuzivă și claustrofobică. Ignoră individualitatea cazurilor. Anulează ani de muncă reală pentru reintegrare — în cazul meu, 18 ani de la momentul arestării. Vorbim despre o formă de repedepsire. Despre exercitarea puterii peste limite. Despre folosirea unui subiect sensibil, care are nevoie de atenție reală în societate, pentru capital politic și vizibilitate.

Însă nu m-am oprit la revoltă. Am contestat această măsură în instanță.

Credința mea în justiție s-a restabilit în momentul în care Judecătoria mi-a dat dreptate. Am devenit a două persoană din România radiată din registru din perspectiva aplicării retroactive a legii și a repedepsirii – bis în idem.

Acea hotărâre nu e doar o victorie personală. E confirmarea că statul de drept nu înseamnă putere absolută, ci limite ale puterii. Că reabilitarea trebuie să însemne ceva. Că reintegrarea nu poate fi anulată printr-un act administrativ aplicat retroactiv.

Reabilitarea ar trebui să însemne libertate juridică și socială.

Dacă nu înseamnă asta, atunci ce ?”

O voce. O poveste. O luptă pentru libertate.

M-am întors din Dubai… și am căzut.
Fără avertisment.
Într-o deprimare grea, fără nume.
Nu înțelegeam ce mi se întâmplă.

Până într-o zi.
18 iunie 2025.

Mama mi-a spus:
„Te cheamă poliția.”

Și viața s-a schimbat din nou.
Am aflat că sunt înscrisă în Registrul Național al Traficanților.
La 18 ani după faptă.

După ce am executat pedeapsa.
După ce am fost reabilitată.
După ce mi-am reconstruit viața de la zero.

Douăzeci de ani.
De monitorizare.
De raportări.
De amprente și ADN.
De stigmat.

M-am simțit rearestată.
Retrăiesc totul, deși am plătit deja.
E un abuz de putere.
Și nu sunt singura.

Anonim e povestea mea.
Dar e și povestea altora.
A celor care încearcă să trăiască demn, după ce au ispășit deja.

*

”Anonim” este povestea unei femei care, după 18 ani de la o condamnare unică, reabilitată și reintegrată, se trezește înscrisă într-un registru de monitorizare pentru 20 de ani.

Un podcast despre stigmat, libertate, lupta cu sistemul și curajul de a spune adevărul.

Libertatea mea are termen?

Când justiția devine o nouă pedeapsă

Nu cer privilegii. Cer umanitate.

Episodul 1: „Registrul”

Dubaiul a apărut ca un miracol într-o viață care stătuse prea mult timp pe loc. După ani de izolare și tăcere, o prietenă mi-a întins mâna și mi-a spus: hai cu mine. N-am stat prea mult pe gânduri, am zis da, ca și cum sufletul meu știa înaintea minții că trebuie să plec, si banii pe care ii stransesem in cont clar pentru asta veniseră la mine.

Am ajuns acolo și totul era exces – lumini care nu se sting niciodată, zgârie-nori, deșert întins cât vezi cu ochii, soare arzător care îți arată că încă exiști. Noaptea dansam și râdeam, ziua descopeream locuri noi, iar în tot acest timp simțeam că viața a revenit în mine.

Am fost eu, liberă și prezentă.

După întoarcerea din Dubai însă… am căzut.

Tare.
Abrupt.

Plângeam fără să înțeleg de ce.
Zăceam.
Intrăm la muncă și terminam greu…
Totul era cu greutate.
Mă târam și nu știam ce mi se întâmplă.

O semi-depresie.
Sau, dacă nu, o deprimare acută.

Simțeam ceva în aer …
dar nu știam să spun ce.
Doar trăiam.
Și mă împotriveam cu toată puterea mea.

Mă prăbușeam și mă ridicăm.
În fiecare zi.
În valuri.

Beam alcool, mâncam compulsiv, corpul meu era inflamat, și nu știam cum să ies din asta.

Și apoi… s-a revelat.
18 iunie 2025.

Mama a venit și mi-a spus:

„Te cheamă poliția.”

Din casă până la poartă mi-am făcut un milion de scenarii.
Oare făcusem ceva în trafic și nu știam?
E ceva cu Vladimir?
E ceva cu nigerianul?
Ce am făcut… și nu știu?

Și apoi… am aflat.

Registrul Național al Traficanților.
Un instrument nou, cu aplicare din 1 iunie 2025.

Fusesem înscrisă pe 23 mai.

Timp de 20 de ani,
sunt obligată să raportez la fiecare 3 luni,
să merg la semnat,
să anunț dacă plec din localitate mai mult de 7 zile,
și să mă prezint pentru amprentare, fotografiere și recoltare ADN.

20 de ani.
Pentru o faptă veche de 18 ani.
Pentru care am executat pedeapsa.
Pentru care am fost reabilitată judecătorește în 2019.

Sunt o femeie de 40 de ani, angajată cu contract stabil într-o companie respectabilă din România.

Am fost condamnată în urmă cu peste un deceniu ( 18 ani mai exact ), pentru o singură faptă, pentru care am executat pedeapsa și am fost eliberată condiționat în 2011.

În 2019, am fost reabilitată judecatoreste. De atunci, am muncit, m-am reintegrat și mi-am construit o viață profesională și personală stabilă.

Ce mi se întâmplă acum: În iunie 2025, am fost notificată că am fost înscrisă în Registrul național automatizat prevăzut de Legea 61/2024, destinat monitorizării persoanelor condamnate pentru trafic de droguri.

Deși sunt reabilitată, integrată social și nu am recidivat, mi se aplică măsuri severe: raportare la fiecare 3 luni, comunicarea oricărei plecări mai lungi de 7 zile, recoltare de ADN, amprente și fotografii.

Eram în fața porții casei mele ( ce ironie, același loc de unde m-au ridicat când am fost arestată ) , cu foile în mâna, înștiințările și aducerile la cunoștință despre înscrierea în Registru.

Am întrebat dacă sunt sub control judiciar.

Mi-au spus: „Nu. Doar monitorizare.”

Dar nu așa se simte.

Se simte ca și cum pedeapsa începe din nou.

„Registrul nu ține cont de reabilitare.”

Nu contează că am muncit, că m-am reintegrat, că mi-am construit viața de la zero.

Nu există retroactivitate, nu există proporționalitate.

Mi-a dat pe siguranță.

M-a lovit direct în frica cea mai mare:

„Cum voi putea susține asta la muncă?

Ce le spun colegilor?

Ce îi spun șefei mele?”

Atunci a apărut ideea acestui podcast.

Anonim.

O voce.

Fără chip.

O poveste spusă în patru limbi.

Identitatea, dezvăluită doar la final, doar dacă voi considera atunci că e necesar.

Ca o eliberare sau mai degrabă ca o integrare, ca o acceptare a părților care au contribuit la construcția și deconstrucția mea.

Când mi s-a adus la cunoștință înființarea acestui registru și obligațiile la care trebuie să mă supun, am simțit o senzație de claustrofobie ptr prima dată în viață mea.

Am relaționat cu momentul în care nepoata mea cea mică mi-a spus că îi e teamă de lift, e prea mic și dacă nu va mai putea ieși?

Am simțit ce induce mintea ei atunci.

Ca și cum eram prinsă într-o cușcă invizibilă.

Am sunat cunoscuțîi aflați în aceeași situație.
Oameni care și-au refăcut viețile.
Oameni integrați, curați, care nu știau nimic despre ce urmează să li se întâmple.

Am găsit un articol.
Al unui avocat care a explicat totul clar.
Și el a devenit avocatul meu.

pozderie.ro — Totul despre noul registru național al traficanților de droguri

Știam ce mă așteaptă, dar nu m-a pregătit nimeni pentru cum se simte. Pentru ce înseamnă să îți ia cineva identitatea în tuș și hârtie, încă o dată, bis în idem, de data asta degeaba.

Amprentele… au fost cel mai greu.

Domnul de la Criminalistică avea o duritate rece.

M-a întrebat dacă sunt de acord cu prelevarea de ADN și fotografiere, am răspuns că da.

S-a uitat la mine și cumva arogant a spus

– Și dacă nu ați fi de acord, v-am lua pe sus cu mandat cu aducere, e o hotărâre judecătorească.

Am simțit o furie care se ridică în mine, dar am avut și capacitatea să răspund.

– Știu că dumneavoastră vă faceți meseria și nu am nimic împotriva, contestațiile se fac în altă parte și încet, cu răbdare și calm voi ieși și din asta. Între timp, vreau să termin aici și să merg acasă.

Mi-a pus sub lupă mâinile cu psoriazis.
Mi le-a fotografiat ca „semne distinctive”.
A observat că port perucă.
A vrut să refacă pozele fără ea.

L-am privit în ochi și am spus:

„Nu. Nu scot nimic.”

Și atunci s-a oprit.
S-a calmat.
Am câștigat un mic spațiu de demnitate.

Decizia de a contesta era luată din ziua când m-au înștiințat și era deja pusă în mișcare la momentul prelevării ADN-ului.

Există jurisprudență.
Un alt registru, cel al agresorilor, a fost deja contestat.

Înțeleg nevoia de a proteja societatea.
Dar nu așa.
Nu după 18 ani.
Nu după reabilitare.
Nu după ce viața a fost reconstruită de la zero.

E abuziv.
E stigmatizant.
E un mecanism de control.

Simt că plătesc 38 de ani
pentru o greșeală deja plătită.
E un abuz de putere.
Dar nu mă opresc.
Nu mă las.

Contest.
Lupt.
Și închid acest ciclu.
Aici. Și acum.

Astăzi, 8 septembrie 2025… am mers la semnat.

Le-am spus că nu s-a schimbat nimic, am semnat, am vorbit, domnul era uman, deloc rece sau distant, așa cum obișnuiam să asociez autoritatea. Mi-a spus că găsește nedrept, la rândul lui, aplicarea retroactivitățîi și că ii pare sincer rău ptr ce mi se întâmplă – m-a surprins, nu prea sunt obișnuită cu umanitatea , decât dacă vine de la mine, adică din interior către exterior și clar are rădăcini de trauma.

Mi-a spus despre celălalt registru, al agresorilor, că oamenii ripostează inițial față de ei, cei ce pun în aplicare ordine, dar acceptă ce e așa cum e într-un final sau se revoltă nesupunandu-se, ceea ce duce la ceva tot împotriva lor.

M-a întrebat dacă am contestat și i-am răspuns că da, era sincer curios și dornic să îmi iasă – cu siguranță va afla.
Am ieșit calmă.
Respir.

Am aflat că o persoană din Cluj Napoca a fost radiată, am primit un articol de ziar de la avocat.

Nu sunt la mâna instanței, a avocatului sau a altora.
Îmi recuperez puterea, pas cu pas.
Și știu că atunci când se va închide, se va închide definitiv.

Lăsând în urmă libertate.
Și liniște.

Și va revela cine am devenit, în toată puterea și splendoarea mea.”

Semnat: Te Dețin.